Discordia#3: lista de vacanță
Oameni, cărți și filme
Ce drepturi am și ce drepturi avem? Dreptul la vacanță, dreptul la concediu, dreptul de a avea timp să citim cărțile care ne plac și să le discutăm cu persoanele apropiate, dreptul de a ni le permite financiar, dreptul de a ne uita la filmele și serialele pe care vrem să le vedem fără sentimentul de vinovăție că amânăm alte munci pe care le facem pentru bani.
Am pregătit o listă de vacanță cu filme și cărți, de văzut și de citit vara asta sau, în funcție de cum aveți timp, verile viitoare. Recomandările sunt făcute de persoane din grupul nostru Ce drepturi am și prietene, persoane care apreciază munca noastră și/sau a căror muncă o apreciem noi, cărora am apucat să le scriem și care au apucat să ne scrie.
Pentru a vedea mai ușor care sunt filmele recomandate, puteți intra și pe contul nostru de Letterboxd, aici.
Pentru a susține ceea ce facem, dacă vreți și vă permiteți, puteți dona aici.
două filme de la Cristina Suliman
Perfect Days (2023)
Un film atmosferic, lent, care urmărește rutina zilnică a unui muncitor esențial - Hirayama, responsabil de curățarea toaletelor publice din Shibuya, Tokyo. Dincolo de serenitatea cadrelor și interacțiunile pline de compasiune și sensibilitate dintre personaje, filmul este o discuție despre clasă socială și preconcepțiile pe care le avem față de locurile de muncă „murdare”. Perfect Days este o invitație la a reflecta asupra valorii pe care o atribuim acestor profesii și respectului pe care îl arătăm celor care le practică.
Mickey 17 (2025)
Precum restul filmelor scrise și regizate de Bong Joon-Ho, Mickey 17 este în primul rând despre inegalități sociale și prăpastia imensă între cei care ocupă pozițiile cele mai înalte în ierarhia socială și cei mai dezavantajați. Filmul ne plasează într-un viitor tehno-feudalist nu atât de îndepărtat, în care avansul științific te lasă să mori și să reînvii pentru job, iar personajul principal, Mickey este la a 17-a viață dată în „folosul umanității”. De-a lungul filmului, vei dezbate dileme morale - despre iluzia unei alegeri libere, despre cine stabilește limita moralității și cine beneficiază mai exact de pe urma folosului umanității (spoiler alert: cu siguranță NU caricatura lui Trump, wink wink).
o carte și un film de la Mădălina Toșa
Întoarcerea de Gabriela Dumitru
Întoarcerea este o gură de aer proaspăt în literatura contemporană română, un act de rezistență feministă și de clasă în fața normelor și valorilor neoliberale.
Romanul, o istorie socială și politică, urmărește firul împăcării cu trecutul, abordând teme pe care teoreticienii postcomunismului le-au încadrat într-o eră rușinoasă de care trebuie să ne delimităm cu orice preț. Autoarea redeschide subiecte precum munca în comunism, dinamici familiale sau relațiile de întrajutorare pe care individualismul le-a înăbușit în ultimele decenii. Toate aceste motive sunt prezentate din perspectiva experienței corpurilor și relațiilor familiale și de muncă a trei generații de femei.
Întoarcerea Gabrielei Dumitriu lansează o întrebare deschisă asupra perspectivelor unui nou sistem de relaționare care să se distanțeze de vechile valori ierarhice și conservatoare fără a conduce la însingurare și respingere.
Silence of Reason (2023)
Filmul abordează experiențele supraviețuitoarelor genocidului din Bosnia și Herțegovina din anii 1992-1995. Testimonialele audio, însoțite de imagini liniștite ale orașului sau ale naturii, creează o atmosferă intimă. Această suprapunere creează o paralelă simbolică, prezentând corpurile femeilor ca pe niște teritorii pe care soldații aspiră să le domine și să le cucerească. Astfel, în cazul războiului din Bosnia și nu numai, abuzurile sexuale sistematice și instituționalizate au devenit doar un nou câmp de luptă.
Filmul oferă o perspectivă feministă asupra evenimentelor, redirecționând atenția de la agresori către supraviețuitoare, oferindu-le acestora oportunitatea de a-și spune povestea. De asemenea, lipsa vizualurilor grafice și violente ne încurajează să credem întotdeauna persoanele care vorbesc despre experiențele traumatice prin care au trecut, fără a pretinde de la acestea strângerea unor dovezi de multe ori imposibil de găsit.
Prin perspectiva abordată, Silence of Reason reușește să contextualizeze violența sexuală și femicidul ca fenomene aflate în strânsă legătură cu patriarhatul, mai degrabă decât experiențe izolate.
o carte de la Sânziana Mocanu (Cărți & Craci)
Un feminism decolonial de Francoise Verge
«Un feminism decolonial» de Francoise Verges tradusă de Iulia Dondorici la editura TACT nu e o carte care să te mângâie pe cap și să îți spună “totul se rezolvă”. E o carte care te obligă să privești feminismul și din perspectiva femeilor rasializate. Te obligă să te întrebi de două ori dacă ai sau nu o problemă cu voalul pe care îl poartă musulmancele sau dacă militezi pe bune pentru eliberarea lor sau doar propagi un discurs neoliberal care își dorește doar uniformizarea.
o carte și un film de la Victoria Stoiciu
The Great Regression, coord. Heinrich Geiselberger
După 24 noiembrie, am început să caut răspunsuri la regresul democratic pe care îl trăim. The Great Regression, deși publicat acum câțiva ani, mi se pare astăzi mai relevant ca niciodată. Volumul reunește texte de autori ca Zygmunt Bauman, Nancy Fraser, Slavoj Žižek, Eva Illouz sau Pankaj Mishra, care încearcă să răspundă unei întrebări apăsătoare: cum am ajuns, după decenii de progres, la reîntoarcerea spre autoritarism și ură?
Regresul nu e întâmplător. E produsul frustrărilor reale, al promisiunilor încălcate și al vieților trăite fără demnitate. Când oamenii nu mai cred că sistemul le poate oferi ceva, nu aleg reforma, ci pe cel care „dă foc la tot". Nu pentru că urăsc democrația, ci pentru că simt că democrația i-a uitat. Prăpastia dintre promisiunea făcută de democrația modernă - o societate a egalilor - și realitatea marcata de inegalități în creștere se adâncește tot mai mult și naște furie, resentiment, dorinta de a șterge cu tot pe jos.
Mulți spun că trebuie să trecem prin întuneric ca să ne trezim. Cartea asta spune altceva: putem învăța din greșelile altora. Dar trebuie să vrem.
The Substance (2024)
Au trecut câteva luni de când am văzut The Substance. Nu mi-a plăcut în mod special - prefer un cinema european, mai subtil. Filmul mi s-a părut comercial și previzibil, dar, cumva, nu l-am uitat.
Ca femeie, nu poți rămâne indiferentă. Mi-a revenit în minte un eseu de Susan Sontag despre îmbătrânirea trăită ca tragedie încă de la 21 de ani. Pentru femei, bătrânețea începe când nu mai sunt „foarte tinere". Un rid e suficient pentru a fi pusă într-o nouă categorie - nu adultă, ci „femeie bătrână".
The Substance vorbește despre această violență simbolică. Îmbătrânirea feminină e o judecată socială, nu un fapt biologic. Nu putem vorbi despre emancipare reală fără a confrunta acest dublu standard. Filmul e imperfect, dar te obligă să vezi altfel chipurile femeilor din jurul tău - și propriul chip.
o carte de la Vlad Moca-Grama
The Jakarta Method de Vincent Bevins
The Jakarta Method, scrisă de jurnalistul american Vincent Bevins şi publicată în 2020, explorează un subiect adesea ignorat în istoriografia contemporană: uciderile în masă din Indonezia direcționate împotriva Partidului Comunist Indonezian din 1965-1966. Cu ajutorul CIA-ului, armata Indoneziană a anihilat PCI-ul şi oricine era suspectat de stângism. Deşi au fost aproximativ 1 milion de victime, şi fiind un moment de mare importanță în timpul Războiului Rece, acest eveniment este adeseori ignorat. Strategiile folosite de CIA au fost ulterior refolosite în alte intervenții, în locuri precum Brazilia si Chile. Cartea reuşeşte să contureze legăturile dintre aceste evenimente istorice, arătând cum țările recent independente după secole de colonialism au fost asuprite în momentul în care au încercat să îşi dezvolte propriile politici, contrar intereselor țărilor vestice. Este o carte esențială pentru înțelegerea istoriei recente, mai ales interacțiunea dintre Sudul Global şi Vest. Războiul rece nu a fost deloc rece.
un film de la Ștefania Pavel
Pride (2014)
Pride (2014) e, înainte de orice, o poveste despre solidaritate și comunitate, despre contestarea diferitelor forme de opresiune prin uniunea luptelor. Filmul prezintă povestea unui grup activist queer, Lesbians and gays support the miners (LGSM), care ajută minerii aflați în grevă împotriva politicilor instaurate de Margaret Thatcher.
Pe lângă ajutorul financiar care să permită grevei să continue, sunt create relații de prietenie între cele două grupuri și comunitățile din care provin, în ciuda reticențelor ințiale și ale stereotipurilor. Cred că asta îmi și place atât de mult, modul în care e surprinsă comunitatea și puterea pe care o dă (mai ales că de fiecare dată când am văzut filmul eram cu oameni dragi). Povestea îți arată că, deși pare că lumea e împotriva ta, poți găsi sprijin la firul ierbii, te poți organiza și poți rezista, că nu ești singurx. Sau cel puțin asta îmi arată mie. :)
Nu mă uit la foarte multe filme, însă atunci când găsesc unul care să îmi placă, îl revăd de câte ori am ocazia, și așa am făcut cu Pride, care mă emoționează de fiecare dată la fel de tare și îmi dă la fel de multă căldură, inspirație. Îl recomand cu mult drag, nu doar în luna iunie, ci oricând, și mai ales dacă e văzut cu un grup de persoane apropiate! Eu una le sunt recunoscătoare celor care mi l-au arătat prima dată ;)
o carte și un film de la Oana Uiorean
Întoarcere la Haifa de Ghassan Kanafani
Este o nuvelă scrisă de marele scriitor comunist palestinian Ghassan Kanafani cu puțin timp înainte de asasinarea sa de către serviciul secret al Israelului. Povestea, aparent simplă, se concentrează pe un cuplu de palestinieni expulzați din orașul lor în urma Nakbei din 1948, care, după douăzeci de ani, se folosesc de o scurtă perioadă de timp în care guvernul israelian le permite să-și viziteze fostele meleaguri. Întorși la Haifa, ei găsesc fosta lor locuință cu interioarele aproape nemodificate, dar ocupată de o familie israeliană care și-a construit viața pe rămășițele vieții lor. În timpul vizitei tensionate care se desfășoară pe parcursul povestirii, aflăm detalii înfiorătoare despre expulzarea forțată, viața în rezistența armată palestiniană, precum și o tragedie de familie care împletește destinul cuplului palestinian cu cel al familiei israeliene în feluri care celor doi exilați le sfâșie, încă o dată, sufletele. Prin această povestire, Kanafani ilustrează tragedia istoriei palestiniene, importanța luptei de eliberare, dar și faptul că nu sângele ne face parte dintr-un anumit popor, ci loialitatea față de aspirațiile acestuia, emancipatoare sau genocidare, după caz. Kanafani a scris enorm în scurta lui viață, atât literatură cât și lucrări despre politică, artă și pe teme jurnalistice. Rămâne o figură luminoasă în istoria luptei de eliberare a tuturor popoarelor colonizate.
Moscova nu crede în lacrimi (1979)
Este o comedie romantică a cărei acțiune are loc în Moscova, în anii de reconstrucție de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Fără să dau spoilere, pot însă să vă spun că tema filmului e că în viață avem nevoie și de pâine și de trandafiri: după un parcurs profesional exemplar, personajul principal, Katerina Tihomirova, găsește și o iubire pe măsura valorii ei. Pentru context istoric, trebuie să știm că Uniunea Sovietică, principala forță eliberatoare în lupta cu regimul nazist, a suferit pierderi enorme, atât omenești cât și materiale, pentru a reuși să respingă atacurile Germaniei hitleriste, pentru a putea înainta prin Europa și pentru a învinge în cele din urmă armata germană și a elibera Auschwitzul și apoi Berlinul. Pentru a-și reveni după acest război, regimul sovietic a implementat o gamă largă de măsuri economice, sociale și culturale care au dus la o dezvoltare rapidă. Filmul ne arată cum aceste politici centralizate au avut un efect extraordinar asupra vieților femeilor din clasa muncitoare, care au primit acces la educație, specializare profesională și cariere strălucite, cu ajutorul proiectelor de locuire publică de masă. Filmul a fost recompensat cu Premiul Oscar în anul 1981 și se găsește cu subtitrări pe YouTube.
o carte de la Miruna Barbuș
Dorința de schimbare de bell hooks
bell hooks ne oferă, în „Dorința de schimbare”, o perspectivă mai puțin discutată în literatura feministă, anume cum îi rănește patriarhatul și pe băieți. Societatea patriarhală învață bărbații, de mici, că violența și acțiunile în baza furiei sunt tolerate. Cu un ton ferm, dar blând, autoarea inițiază o discuție importantă despre tradiția genizată în care băieții sunt crescuți, accentuând teme precum sentimentele, competiția și ierarhia. În absența unor modele masculine sănătoase și iubitoare, patriarhatul nu este numai o armă letală împotriva femeilor, ci și un „laborator” ce creează frustrare și singurătate în rândul bărbaților.
Dacă ai nevoie de o perspectivă mai solidară și mai sinceră despre male loneliness epidemic, geniala bell hooks ne-a pregâtit-o, încă din 2004. Așa cum ne-a obișnuit în „Totul despre iubire”, în „Feminism is for everybody: passionate politics” și, de fapt, în toată viața sa, autoarea propune soluții comunitare și colective pentru a aborda traumele sociale, unde relațiile blânde și sincere între oameni primează. Magia lui bell hooks stă, cu siguranță, în respingerea narativei paternaliste și în teoretizarea unor instrumente potrivite comunităților organizate orizontal.
o carte și un film de la Maria Stoian
Camping de Lavinia Braniște
De citit: „Camping" de Lavinia Braniște, despre Sofia, o româncă care a muncit douăzeci de ani în Spania și ce-i rămâne la final. Lavinia ilustrează răvășitor experiența migrației cu toate durerile și fericirile ei, iar eu nu mă pot opri din a o citi, deși mereu îi parcurg textele cu inima strânsă pentru personaje. Un beach read perfect dacă nu te deranjează să plângi puțin la plajă.
„Când are tristeți – legate de dorul confuz de România, de ceva ce-a zis taică-su, de cum nu-și înțelege copilul, de vreo ceartă cu Rubén sau vreun client al naibii care le-a dat rating prost pe Booking și a scris numele ei în clar – se duce pe plajă cu rogojina, o întinde foarte aproape de apă, unde e zgomotul puternic și se simt pe piele vaporii împroșcați de valuri, se pune cu fața în rogojină, în mirosul ăla de fibră vegetală uscată amestecat cu mirosul de nisip și stă așa, respirând cu jumătate de nări, până i se botește fața, până zgomotul îi curăță gândurile."
The Florida Project (2017)
„The Florida Project" (2017), un slice of life trist și foarte frumos colorat, cam ca un apus de august. Moonee, o fetiță de 6 ani, locuiește cu mama ei la un motel ieftin din apropierea Walt Disney World Orlando. Moonee își petrece vara jucându-se și explorând împrejurimile cu ceilalți copii din jur, în timp ce mama ei încearcă să le țină familia pe linia de plutire după ce și-a pierdut jobul. Bonus: managerul motelului, pe care copiii-l tot bâzâie, e jucat perfect de Willem Dafoe.
Mult după ce am uitat detaliile filmului a rămas cu mine sentimentul pe care mi l-a dat vizionarea lui. Mi-a stârnit un dor aprig de o zi infinită de vară din copilărie, prea caldă, cu julituri în genunchi și plânsete care trec imediat, cu mers pe bicicletă prin praf și soare, fără să știu prea multe despre ce se întâmplă în lumea din jur.
o carte și un film de la Mihai Vasile
Braiding Sweetgrass de Robin Wall Kimmerer
O carte despre cum putem trăi mai bine cu noi și cu lumea, superb scrisă, care e in egală măsură un tratat de ecologie, economie, filosofie și educație. Aș scrie o carte despre cât de mult mi-a plăcut, cred că ar trebui să fie lectură obligatorie pentru oricine e interesat de cum ar putea arăta lumea dacă nu am fi obsedați să o distrugem pentru profit.
Union (2024)
Un film documentar care urmărește eforturile de sindicalizare ale angajaților dintr-un depozit Amazon din New York, în timpul pandemiei. Campania de sindicalizare condusă de Chris Smalls a fost primul succes sindical împotriva celor de la Amazon, care au cheltuit zeci de milioane de dolari pe avocați, experți și metode mai mult sau mai puțin morale pentru a opri orice încercare de organizare. Documentarul oferă acces deplin - cum rar poți vedea - în culisele unei campanii de organizare, cu bune și cu rele.
o carte și un film de la Elena Trifan
Sellout: The Major-Label Feeding Frenzy That Swept Punk, Emo, and Hardcore (1994–2007) by Dan Ozzi
Poate părea o alegere anticlimatică într-o perioadă în care violența structurală e omniprezentă și orice altă preocupare pare frivolă. Tocmai de aceea cred că e important să găsim și spațiu pentru muzică. Sellout e o cronică despre relația complicată dintre muzica underground și cultura mainstream. Dan Ozzi urmărește, prin poveștile a zece trupe punk și hardcore, cum idealurile DIY (do it yourself) au fost puse la încercare în fața marilor case de discuri cum unele trupe au fost cooptate, altele au rezistat, iar unele s-au pierdut pe drum.
De la Green Day, care au semnat primul contract într-un birou improvizat dintr-o fostă ușă, până la barocul Welcome to the Black Parade al celor de la My Chemical Romance, cartea urmărește cum furia devine spectacol, cum revolta devine produs cultural și apoi, uneori, cum urmează o rușine tăcută: sentimentul că ai ajuns „sus”, dar ai pierdut autenticitatea, uneori cu prețul adicției. Unii artiști recunosc retrospectiv că succesul a venit la pachet cu o criză de identitate, cu respingerea din partea scenei care i-a crescut, și cu întrebarea constantă: a meritat?
Într-o epocă în care „indie” e doar o strategie de marketing și algoritmii decid ce merită ascultat, Sellout devine și o întrebare: ce mai înseamnă să nu te vinzi, când totul e deja de vânzare?
După apariția cărții, pop punk-ul și emo-ul au revenit în prim-plan, odată cu turneul de reunire al celor de la My Chemical Romance - o trupă a cărei muzică a fost marcată de atmosfera din US după 9/11 și războiul din Irak. Rămâne de văzut dacă al cincilea lor album nu ne va găsi în mijlocul unui alt conflict global.
Kneecap (2024)
Un film despre o trupă rap care cântă în limba irlandeză pare o nișă imposibilă, dar Kneecap e exact genul de poveste care explodează granițele convenționale ale culturii. E despre furie, clasă, limbaj ca armă politică și solidaritate.
Povestea urmărește formarea trupei Kneecap într-un Belfast post-conflict, unde istoria e încă vie în ziduri, iar marginalii transformă trauma în artă. Cei trei membri (inclusiv profesorul de fizică devenit MC) rescriu ce înseamnă hip hopul local și îl folosesc ca formă de rezistență culturală, socială și anticolonială.
Recent, unul dintre membrii trupei, Mo Chara, a fost condamnat de guvernul britanic pentru terorism, după ce și-a arătat sprijinul pentru Palestina. Iar noul prim-ministru, Keir Starmer, a cerut public retragerea Kneecap de la Glastonbury, pe motiv că nu e „adecvat” să cânte la festival. La care ei au răspunsul:
“You know what’s not appropriate, Keir? Arming a fucking genocide.”
Fuck The Sun. Solidarity with @pal_action 🇵🇸
Kneecap nu e doar un film. E o poziție. Un reminder că muzica nu e decor, ci teren de luptă și că outsiderii au întotdeauna cel mai clar diagnostic al lumii.
două cărți de la Cătălina Hirean
O lectură feministă a datoriei de Luci Cavallero, Veronica Gago
Vrem să fim vii, libere și fără datorii!
Traducere din limba spaniolă și note de Oana Uiorean.
Este o cărticică roșie despre bani și lipsa lor, despre datorii și privilegii, despre consum, sexism, fascism și toate formele în care vine acesta deghizat. Într-o țară și într-o cultură în care am fost învățate că discuțiile despre bani nu se poartă niciodată în public și sunt împotriva codului de bune maniere (orice ar mai însemna el azi), într-o țară în care e o rușine să ceri bani împrumut de la prieteni, într-o țară în care politicienii, indiferent de ideologie, au fost și sunt mereu gata să ne lase cu cratița goală pentru a plăti datorii (cu diverse motive, în funcție de epocă), această carte ne ajută să privim economia, deficitul și alți termeni abstracți direct de la cratiță:
Cratițele care au ieșit din casă în stradă pe măsură ce sărăcirea a devenit mai brutală, politizând astfel criza reproducerii.
Cei aflați la putere percep cratițele din stradă așa cum erau percepute odinioară căldările vrăjitoarelor: spații în care ne adunăm, ne hrănim și vorbim unii cu alții, unde se țese rezistența, unde corpul comun este constituit ca incantație împotriva foametei, unde gătim pentru a ne opune și conspirăm împotriva condamnării la sărăcie și resemnare.
Cratița le inspiră frică. Pentru că cratița distruge abstractizarea pe care o ascund cuvintele terorii financiare: atât deficitul zero, cât și imaterialitatea piețelor bursiere se destramă în fața contondenței unei cratițe care traduce într-o imagine puternică și indiscutabilă ce anume implică inflația și ajustarea structurală în viața cotidiană.
Din lirica feminină , o antologie de poezii de Veronica Porumbacu
E ca o călătorie feministă în jurul lumii, o selecție cu peste 250 de poezii traduse în română, scrise de 181 de poete din peste 40 de țări. Mai multe despre volum și câteva poezii din el puteți citi aici, în newsletterul meu de poezie.
două filme de la George Constantin
La Haine (1995)
Unul dintre cele mai importante filme ale noului val de cinematografie franceză cu tematică socială, La haine a devenit un soi de cult classic pentru că a pavat drumul pentru o nouă perspectivă asupra comunităților marginalizate din Franța.
Ignorată și tabu în multe reprezentări artistice mainstream, periferia gentrificată a Parisului devine punct central pentru o zi aparent banală din viața celor trei personaje, prieteni din grupuri etnice diferite, dar legați de solidaritatea născută într-o comunitate constant asuprită economic și distrusă de violența statului polițienesc. Filmul devine o cronică foarte personală a unei zile din viața aparent monotonă a cartierului de locuințe sociale (și parțial a Parisului), umanizat de cei trei prieteni, discuțiile lor uneori banale, dar încărcate cu visele, trăirile și aspirațiile unor oameni a căror singură vină a fost de a se naște cu câțiva kilometri mai departe de ceea ce arbitrar numim ca fiind “civilizat”.
În scurta lor aventură, care are loc în ziua de după o revoltă majoră din cartier, personajele se confruntă cu diversele forme de discriminare și excluziune socială (sărăcie, rasism, antisemitism, lipsa de perspectivă financiară, amenințarea constantă a poliției) care ne sunt atât de familiare și astăzi, potențate acum, mai mult ca oricând, de ignoranța unei societăți prea puțin interesată de lucrurile care nasc și alimentează comunitatea și sentimentul de apartenență.
Sinners (2025)
Tot despre comunitate și formele ei de a supraviețui marginalizării vorbește și Sinners, dar dintr-un unghi diferit și într-o perioadă și locație diferită. Recent lansat, chiar cu șansa de a-l mai prinde încă prin cinematografe, filmul este ușor de recomandat, fiind, cel puțin la suprafață, un horror cu accente gotice. Dar, în spatele fațadei artistice se află o explorare complexă a culturii persoanelor de culoare de pe fostele plantații din sudul Statelor Unite în perioada marii crize economice din anii ‘30.
Filmul urmărește povestea a doi frați, întorși în orașul natal după mai mulți ani petrecuți în Chicago. Aflați în posesia unei sume mari de bani, a căror proveniență este previzibilă, dar neclară la începutul filmului, și cu acces la rețelele de alcool de contrabandă care evitau Prohibiția, cei doi încearcă să pună pe picioare un club pentru comunitatea orașului de plantație. Un spațiu sigur și un loc unde cultura unei comunități, marginalizată economic de umbra sclaviei, hărțuită de Klu Klux Klan și rasismul sistemic al statului, să se poată exprima liber și să fie celebrată de membrii săi. Cei doi îl cooptează în afacerea lor și pe vărul lor mai tânăr, un talentat chitarist în devenire, al cărui talent pare să ascundă ceva dincolo de limitele realității tangibile, alături de alți muzicieni locali, prieteni vechi și cunoscuți. Însă, în noaptea deschiderii, care reușește să revitalizeze viața din comunitate, întregul oraș se vede confruntat cu o amenințare externă întunecată, familiară în felul său de a perturba viața unor oameni atât de obișnuiți cu violența rasială, dar totuși străină prin forma ei supranaturală.
Pe acest schelet construiește Ryan Coogler, revenit, după experiența mai multor filme mari de studio, o poveste mult mai personală, despre rezistență comunitară în fața opresiunii, bucurie descoperită prin cultura proprie și lupta pentru păstrarea ei în fața apropierii de către forțele externe ale rasismului și violenței fizice și economice. Sinners reușește să ascundă, sub culorile unui southern gothic horror distractiv și ușor accesibil, o sumedenie de simboluri culturale, experiențe sociale și metafore care pot fi ușor de ratat, mai ales pentru noi, persoane din afara acestor comunități și experiențe. Aici este de fapt adevăratul merit al filmului, care reușește să fie o experiență creată de un regizor de culoare pentru a celebra propria cultură și istorie etnică, în timp ce are straturi multiple care să placă și să educe în aceeași măsură publicul extern.
Atât :) Dacă aveți recomandări, le puteți lăsa în comentarii.
Acest număr este realizat în cadrul proiectului Munca în imaginarul socio-cultural - deconstrucții discursive, proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Mai recomand "robia banului" de Sofia Nădejde ✨